Adevarul este ca sfarsitul nici nu a venit, fiindca dragostea pe care i-o port este infinita, deci nu va exista un sfarsit. Si totusi, apogeul unei tristeti nemarginite a ajuns la final. S-a intamplat asta cu adevarat? Ingerul meu pazitor s-a rupt de dragostea ce ne-o purtam?
Lacrimi din Rai au ajuns in sufletul meu. Firea mea urla in interior "Ingeri cu coarne sub aura! Plecati!" Dar au plecat? Poate doar obrajii mei palizi au fost parasiti de acei ingeri, dar sufletul meu este impanzit de demoni care ma sfasie pana ce raman goala, un mort care umbla dupa o raza de care sa se agate.
Si mai am suflet? Am ajuns sa ma uit in oglinda si sa vad doar o carcasa cu ochii albastri, tenul, fruntea uleioasa si cu un corp urat si tremurand, imbracat in negru. Incerc sa tin un doliu etern pentru moartea celui mai de pret lucru ce s-a nascut din pantecele fericrii :Dragostea.
Supararea mea indoaie gratiile vietii si evadeaza odata cu un gri nostalgic. Acum vad soarele ca pe cel mai mare tradator, fiindca in momentele in care vreau sa fiu mangaiata de caldura lui, se ascunde de mine in norii care toarna lacrimi incalcite pentru sufletul meu innecat intr-o mare de negura.
Vad zambetele ca pe niste hoti de fericire. Sunt ca niste ghiare care te asteapta la colt sa sara pe tine si sa te omoare cu o dulceata falsa si cu o caldura provenita de la lumina neoanelor din morga ratacitilor.
Imi aud rasul fals, care reuseste sa pacaleasca fiintele din jurul meu. Nici nu stiu ce rade in mine: Ironia unei zile care isi bate joc de mine sau doar corzile mele vocale ce tremura mecanic.
Despartirea de ingerul meu m-a lovit mai grav decat lovitura unui tren vechi ce suiera pe sinele ruginite. Despartirea ce-mi innoada lacrimi incalcite in glas m-a omorat. M-a risipit in valsul mortii mele...
