Toxic Love

            Ziua de maine iti ofera groaza unei intalniri sfasietoare , priviri indiferente si ganduri absente. Vorbe false si promisiuni nerespectate. Iti aduce dulceata unui cantec care-ti va fura toate cuvintele. Este mai amara decat u zambet trist. Totul se rezuma la un singur cuvant fals ce-ti trezeste amintirea unei iubiri pierdute....
           Adevarul este ca oamenilor le place sa se scalde in lacul pliun de demoni care asteapta sa te prinda cu ghiarele lor ascutite de minciuni. Innotam pana cand pielea absoarbe sperante false spre mai bine. Este uda si hidratata. Pana se usuca si o simti aspra, apoi mergila robinet si folosesti alta apa ca sa scapi de senzatia de asprime. Asta iar si iar si iar si iar...Pana cand? Totul este din vina unui singur cuvant fals ce-ti trezeste amintirea unei iubiri pierdute....
            Toata viata te gandesti la persoana iubita, reflectand la acel lucru care-l puteai evita pentru a nu se produce explozia care a radiat toata fericirea din suflet. Acum lacrimile care cad sunt radioactive, iar inima nu mai poate fi locuita in jur de 10.000 de ani, fiindca este o zona semnalizata ca fiind TOXICA. Totul se rezuma la un fals cuvant c0ti trezeste amintirea unei iubiri pierdute...
           Crezi ca totul este bine, acum. Crezi ca se va sfarsi ca in basme. Fratii Grimm  sunt nebuni: "Si au trait fericiti pana la adanci batraneti" (despartiti, la distanta, separati) Totul se rezuma la un singur cuvant tocic care-ti readuce amintirea unei iubiri pierdute: DRAGOSTEA.

 

Libertatea de exprimare

 

               Sunt sigura ca multi au auzit expresia "Libertatea de exprimare". Da....Este dreptul la opinie. Dreptul pe care nu are nimeni voie sa ti-l priveze. Avem voie sa ne imbracam cu ce vrem, sa ascultam ce dorim si sa mancam ce ne pofteste inima. Nu are nimeni dreptul la  comentarii. Este viata noastra si ne-o coordonam asa cum dorim.
              Avem voie sa vorbim despre ce vrem. Azi am ramas placut surprinsa cand am vazut blogurile vecine. Internetul este plin de oameni diversificati. NU este doar un singur tip de oameni monotoni cu aceleasi pareri sau ocupatii. Am vazut bloguri despre gatit, viata personala, impresii despre anumite carti, chiar si despre politica. Multe dintre ele chiar sunt interesante.
            Desigur, am vazut si multi poeti, viitori scriitori. Intr-un cuvant : artisti.
             Fiercare are modul lui de gandire. Vede lumea intr-un mod special si unic. Toti sunt originali. Unii vad viata roz si plina de dulceata, altii vad viata amara si plina de mucegai. Eu sunt situata la mijloc. Si multi au avut de comentat la adresa artei mele, a inspiratiei. Dar nu mi-a pasat. Sunt libera la exprimare.

            Mai sunt si oameni care nu stiu sa-si exprime opinia. Sa se apere cu niste simple cuvinte, dar au ganduri marete. Pot fi cei mai de valoare oameni de pe planeta si este pacat pentru ei, deoarece lumea are nevoie de gandurile lor. Au nevoie de judecata lor corecta, si tot ce trebuie sa faca este sa iasa din membrana ce-i tin legati de zidurile sobolanilor care-i izoleaza. Nemernicii de ei...
            Ce vreau sa spun este ca majoritatea oamenilor au ceva de spus in lumea asta si nu se lasa calcati in picioare. Contribuie fiecare cu o vorba,o fapta sau cu un sfat. Si apreciez acesti oameni de valoare. Fiecare este un diamant intr-o lada plina de aur.

        
          

Aia- Amintiri

Blackmore's Night - Village On The Sand

Rock, Gothic sau doar eu?

          Intr-o zi am spus ca sunt gothic. Asta in urma cu 2-3 ani, cand nu aveam prieteni si visam la o viata nemuritoare (da, la vampiri ma refer) Acum o luna in urma am spus ca sunt rock. Am fost criti cata de faptul ca nu stiu nu stiu ce caca trupe si caca melodii. Am renuntat  (da, doar de gura lumii) Am renuntat si la goth. Mi-am rupt de pe oasele deja grele o pecete de carne, numita "stil" Mi-am batut capul cu gandul "Ce stil am?", dar de geaba. M-am capatat cu niste riduri pe fata sufletului meu doar cu un asemenea gand.
        Acum imi vad sufletul distrugandu-si esenta cu o tigara intr-o scara de bloc aflata la cateva strazi distanta (nu stiu de ce mereu blocul ala)si gandindu-se la prostiile cu care si-a irosit timpul. Asta e sufletul meu calator si visator. Calatoreste peste tot si experimenteaza tot felul de lucruri noi cu sufletul. Trupul este incatusat de scaunul din fata calculatorului si de patul ce-mi serveste drept cosciug al trupului meu gol.
        Acum sunt ce vreau sa fiu. Ascul rock si gothic. Ascult si prostii pop din cand in cand. Si? Nu sunt nici goth nici rockerita. Sunt eu. Nu am sa ma mai denumesc niciodata intr-un fel. Am sa ma imbrac in negru in continuare si o sa arat ca o papusica rock. Negrul este o nonculoare frumoasa... De cand sunt mica mi-a placut. Deci nu are legatura cu fosta eu. Mereu am vrut sa am parul brunet, nu din cauza la ceea ce credeam ca am fost.
       Intr-un timp am fost emo-goth (daca ati mai auzit vre-odata de asa ceva) A fost o prostie. Clasorul suferintei mele este intiparit pe mana mea stanga cu cicatrici atanci in piele. Sunt ratacite cateva foi si pe piciorul drept si pe spate si piept. Aveam o mare problema de personalitate. Eram recunoscuta ca o emoista.
         Ma plimbam prin cimitir si pierdeam ore in sir pe acolo. Eu cu doua falsitati sau doar eu. Desi nimeni nu stie asta. Nu voi uiita niciodata paznicul inalt si slabanog de la intrarea cimitirului care-mi facea avansuri. Eram recunoscuta si ca o gothica ciudata. Uneori colegii ma numeau satanista din cauza ca purtam o cruce mare din argint cu Iisus pe ea si cu capul lui Adam la picioarele lui. Este un craniu...Lume inculta. Daca ar fi fost putin citita ar fi stiut semnificatia craniului.
        Deci eram recunoscuta si ca o emoista si ca o gothica. Apoi m-am denumit singura rockerita. Acum ma denumesc ca fiind eu. O persoana originala caare fura de pe ici pe colo melodii din diferite genuri si-si topeste timpanul cu ele.
       Eu vreau sa devin o scriitoare. Pe wattpad lumea imi zicea ca le place felul meu gothic de a scrie. Pe bune...Sindey Sheldon are romane ca ale mele (la descrieri ma refer) si este doar el. Eu sunt doar eu.
      Nu mai sunt fata nehotarata. Acum stiu ce vreau de la viata. Stiu cine sunt. Ce vreau sa fac. Sunt stapana pe alegerile mele. Sunt o copila care a stiut sa-si rupa sforile unei crize adolenscetine chinuitoare.

Cuvintele si buzele

        Mereu am crezut ca buzele nu spun exact cuvintele care le mimeaza. Cand eram mica si ma uitam la stiri cu mama mea si vedeam prezentatori care vorbeau si vorbeau si vorbeau si mie mi se parea ca nu spun ceea ce gandesc. Vedeam buzele care se misca, dar cuvintele care le zicea parca erau in alta limba, care nu se potrivea cu mimica buzelor.
         Ma gandesc ca poate asa ma vad altii pe mine. Sau poate nu ma vad. De multe ori spun"Sunt bine", dar nu sunt. Cand spun "Nu ma gandeam la nimic" aveam cele mai marete idei in minte, si de fapt nu am zis ce trebuia. Cred ca lumea ar trebui sa invete sa spuna ceea ce gandeste, chiar daca celorlati nu le place ce aud. Nu ar trebui s ne pese de rautatea altora sau parerile altora despre propria persoana. Sunt eu, esti tu! Noi suntem ce vrem sa fim! Suntem regizorii proriului nostru film, iar publicul ar trebui sa incerce sa-si vada de propria lor capodopera!

            Aceasta este prima mea observatie despre lumea inconjuratoare.

Illuminati

 

          Primul meu secret care tocmai i l-am dezvaluit unei persoane este faptul ca ascult "cacaturi pop", asa cum le numeste ea, doar ca sa vad mesajele ascunse din melodii si videoclipuri. Sunt de acord cu ea. Sunt niste rahaturi. Dar care este problema? E treaba mea! E opinia mea, pana cand Illuminati probabil vor incerca sa ne reduca la tacere.
        La asta vroiam sa ajung. Nu sunt o fanatica. Dar pur si simplu, studiul illuminati e pasiunea mea. Face parte din ramura paranormalului. E ceea ce iubesc sa fac. Asta nu stiu multi. 50% studiul despre paranormal si 50% visatul la o viata plina de tragedii si placeri...asta sunt eu. E ceva ce multi gasesc doar un fs. Nu le pasa., cand le vorbesc despre asta se plictisesc. Si nu-mi place sa nu fiu ascultata. Din cauza asta m-am interiorizat si le arat doar ce vor sa vada de la mine. Si niciodata nu s-au gandit ca ma prefac.
        Acea persona mi-a zis ca e de acord cu mine, doar ca rockul se da pe fata in legatura cu mesajele sataniste. Parerea mea e ca rockul este doar o papusa a satanistilor.Distrag atentia de la adevarata fata a raului. Melodii precum Dead Man walking sau Tea Party si multe altele trebuie ascultate daca vrei sa vezi adevaratele mesaje. Si ei nu-i pasa. De ce mi-ar pasa si mie?
         Fratilor, daca nu va place cum joc in propria scena, nu-i nici o problema. Ca eu, regizorul vietii mele, stau la cheremul vostru si sunt numai ce vreti voi sa fiu. Dragilor, am sa va scutesc de efortul de a-mi fi aproape!
         Mai bine ma prefac in continuare ca sunt fucking bine, imi fucking iubesc viata si fucking urasc popul.



                                                                    FUCK!

Ce cred eu despre viata mea...

      Deci, am ajuns la concluzia ca viata mea e... nu e. Sau e. Ori nu e X_X Nici eu nu mai stiu. Asta e marea dilema a vietii mele realiste ( sa nu mai punem la socoteala celelalte mari dileme XD ) Sunt, nu sunt? Exist, dar nu ma vad ei? Ei vad, dar eu nu exist? Sunt fantoma, nu sunt? Bine...Stiu ca nu sunt fantoma, dar asta e partea a doua.
      Sunt nehotarata. Vreau? Nu vreau? Merita? Nu merita...merita. Ba nu! Ceva nu merge. E ceva care ma impiedica mereu. Un gand mai ciudat care incheie socotelile cu planurile mele.
     Adevarul e ca am o mare problema cu personaitatea. Specific adolescentina. Eu ma manifest in felul meu. Personalitatea mea este umbra marii mele crize adolenscentine. Sunt profunda in cele mai incurcate momente ale vieti mele, atunci cand le spun celorlalti ca nu-mi gasesc cuvintele. Iar cand incep discutii filozoafe cu ei din buzele mele iese aur. Cel mai pretios aur.
        Eh...Pe internet nu-mi dau varsta prea des. Iar cand o fac multi raman uimiti. I-am zis unei fete de 20 de ani ca am 14. Mi-a spus ca nu se astepta, fiindca sunt foarte desteapta pentru varsta mea. Hm...Are dreptate in felul ei. Dar eu mai cunosc adolescente ca mine. Desigur, nu in viata reala.
       In fine. Sa revin la intebare: Ce cred despre viata mea? Cred ca e o chestie imbarligata (ca sa nu folosesc cuvantul rahatica) Stiu ca altii o duc mai rau decat mine. Dorm intr-o paturica de puf de gansca, abia mi-am renovat camera si e superba, iar altii nici macar o camera nu au. Si-mi vine sa plang al naibii de tare, fiindca simt ca am o viata plina de falsitate. O bucata de plastic care vreau doar sa o topesc si sa o remodelez. Nu stiu ce vreau de la mine. Sunt nehotarata, cum am mai spus. Sunt o ipocrita, o falsa, o neghioaba intr-o lume mai prosasta decat mine. Critic in continuu (marele defect al fecioarei) Simt ca nu e nimeni langa mine cand am nevoie, iar eu sunt pentru toti cand ma vor. Sunt la cheremul tuturor, iar eu daca le zic asta au de comentat! Ei bine, daca din greseala vede vre-un prieten postarea, sa va puna dracu sa comentati, ca jur ca ma spanzur de cel mai apropiat copac! Daca il vedeti dati-mi raportul si simititi-va ca ultimul rahat de pe lume, asa cum ma simt eu in fiecare zi a vietii mele.
      Acund multe secrete. Probleme? Daca da, atunci va spun cateva dintre ele in urmatorul articol.

Ce faci atunci cand stomacul iti ia foc? Ce faci atunci cand in gat se strecoara un nod care-ti face respiratia sa se opreasca? Ce faci cand inima se topeste intr-o iluzie de fericire?
     Nimic? Nici eu! Sunt neputincioasa. NU pot ta decat sa privesc cu firul narativ al vietii mele se intinde in ochii mei.
     Dar ce faci cand nu mai pot evolueaza? Nimic? Eu da! Urlu! Sufletul imi implora mila. Incerca sa-mi calmeze sangele ce-mi clocoteste in venele dilatate. Imi ignor sufletul. Inca incerc sa urlu. De ce? Fiindca ma doare! Ma sfasie! Imi face inima sa se sparga in mii de bucatele . Ce fac cand se intampla asta? Incerca sa le adun. Fug dupa bacati din inima mea. Ma aleg dor cu sudoarea care se scurge de pe fruntea mea, incet si agonizant. Ma sterg. Raman  cu fruntea usacata, dar cu mana patata.
     Nu ma aleg decat cu amintiriile frumoase ce au rolul de a te obliga s iei o caramida si sa-ti zdrobesti craniul. Sa simti amorteala unei morti demne de ras. Sa simti cum sangele injectat cu singuratate se purifica odata cu durerea.
     IMi curge cate o lacrima amara. O lacrima care odata a fost dulce. LImba mea se pimba pe la coltul buzelor mele tremurande si albe. Sudoarea ochilor mei cade pe papilele gustative. Nu-mi place. E sarata . Ma stramb, apoi scuip lacrima dizolvata in saliva. Acea gustul singuratatii. UN gust inconfundabil, dulce-amarui. E ca o bomboana acoperita cu sare de lamie.

     Epilogul vietii mele asteapta sa fie turnat in fisur abisului meu. Renunt sa ma mai gandesc la viata. Refuz sa mai zambesc cand de fapt, cad cascade de lacrimi imbibate cu esenta existenei mele. Toata aceasta experienta e atat de amara, si totusi atat de dulce...

Dramele vietii cotidiane

    Boon! Deci: azi am avut puterea sa recunosc ca imi este scarba de cei din jurul meu. Nu toti. Doar doua persoane sunt ca mine...adica ma inteleg, sau mai bine zis, nu ma judeca, iar cand o fac, o fac corect. Mai este, desigur,, si o prietena care am cunoscut-o pe net, din Brasov. Deja ne-am facut planuri sa ne intalnim :D
   Oricum...m-am saturat de dramele din jurul meu. Din cauza asta am renuntat la o prietena, care la randul ei, a renuntat si ea la mine. Dar ei ii este greu sa recunoasca, ori ii este mila de mine ca nu mai am prietene. Nu-mi pasa! Am mai supravietuit doi ani in deplina singuratate. Si m-am simtit super.  De ce m-ar deranja acum? Si, in orice caz, sunt slabe sansele sa raman singura. Nu mai merit asta inca o data. Nu am gresit cu nimic.
       Sa revin la subiect. Ziceam de dramele din jurul meu. Este vorba de toti cei care ma inconjoara. O cunostiinta nu vrea sa recunosca ca e prietena cu o pipita, iar alta face tragedie din povestea ei de de familie. Mama ei este in Italia, divortata de tatal ei, si nu mai stie nimic de ea. Sufera ca un dita mai omul de 20 si ceva de ani nu o iubeste (ea are 14) si ca tatal ei bea. Sunt sute de cazuri in lume cu asemenea victime, dar acei copii nu se drogheaza si se imbata pana picain santuri. Imi este scarba de acea fiinta.
     Apoi mai este si acea fata care si-a gasit prieteni noi, doar din cauza ca am un iubit si ca se simte ignorata. Iar in loc sa rezolve problema fata in fata, ne certam ca idioatele pe mess. Imi este scarba de noi. Mi-a zis ca sta cu un grup imens de nu stiu cate persoane si ca beau bere si fumeaza. De cand e omenesc sa te lauzi cu asa ceva? Asta este un lucru demn de mila.
      Ori poate ca sunt prea critica, dar sincer vorbind acum, am mai intalnit persoane ca mine si care sunt fericite acolo unde sunt, cu atitudinea lor, cu tot. Asta inseamna ca eu nu mi-am gasit prietenii potriviti. Mama mea mereu imi zice asta, iar acum ii dau dreptate. Stiam ca intr-o buna zi am sa o fac, iar acea zi a venit.
     In aceste randuri nu am exprimat inca nimic din ce cred si simt eu. Am lasat impresia ca sunt aspra, dar in acelasi timp ma doare sa vad asa persoane. Si ma refer chiar si la mine. Adica si acelei prietene ii este scarba de mine. Si-a deschis un blog in care scrie numai despre ^^Porumbita^^ de mine. Acum nu stiu daca am scris acest articol din razbunare sau dorinta de a ma descarca. Eu zic ca este putin din ambele.
    Recunosc, ca am avut momente bune cu acele persoane, dar acum vad ca am trait doar in niste iluzii si ca viata mea abia acum incepe. A trebuit sa ma cert cu acea fata ca sa realizez unele lucruri in viata. Ma simt mai plina de energie, mai libera si usurata. Mi s-a luat o piatra de pe inima, iar acum ea este pura si libera sa bata in continuare cum trebuie. Sa conduca sangele injectat cu fetisoare zambitoare si pline de buna-voie, in toate venele corpului meu. Sa ma imbat cu fericire si amintirile ce le voi capata.

     

Sper ca iti dai seama...

      Te-am mintit si te-am injurat doar ca sa nu te mai doara cand pleci de langa mine. Imi pare rau pentru impresia gresita care ti-am lasat-o despre mine. Nu sunt asa cum crezi tu. Daca mi-ai zis ca nu stiu sa apreciez gesturile tale, da-mi voie sa-ti zic acelasi lucru.  Timpul meu pretios l-am impartit cu tine. Toate planurile care mi le facusem le-am ruinat pentru tine.
      Acum te-am lasat libera, fiindca stiam ca nu esti fericita cu mine. Am facut ce am facut pentru tine. Orgolil si mainile sunt patete cu rusine. Imi vine sa-mi musc venele si sa mi le smulg din stratul de piele care il vad in plus.
     Sper ca ai inteles ca am facut asta din prietenie si cu bunatate.

Rafala de vant

            Ati plecat toti din viata mea...De ce?
            Tu...Prietena mea, te-ai schimbat. Ai gasit pe altii care stiu sa te tina in puf! Eu nu te-am tinut fiindca nu am vrut. De ce sa te tratez la fel ca pe toti ceilalti, cand tu erai diferita? Daca tu erai ca mine...? Tu m-ai ranit cel mai tare. Golul care mi l-ai lasat in piept e golul care s-a unplut cu nebunie. O parte din ganduri s-au incurcat, deja....Tu ai fost ultima care a plecat. Cea mai speciala raza dintre toate. Raza care ma umplea usor. Acum particolele tale s-au risipit in vanttul imbibat in alcool, tutun si desfranare. Felicitari! Esti un om cu acte in regula!
         Tu....Suferinta Falsa, tu esti cea care m-a schimbat si care s-a schimbat. Tu esti cea care m-a invatat ca viata e neagra si inradacinata cu obstacole. Tot tu, draga Suferinta Falsa, esti cea csre m-a invatat prost. Tot tu te-ai schimbat si ai plecat. Tu imi erai siameza, iar acum te-ai facut una cu vantul imbibat cu alcool, tutun si desfranare. Insa, vantul mi-a soptit, ca tu iar te-ai schimbat. Ca ai gasit iubirea si ca esti fericita. Ca esti un copil care jongleaza cu dragostea si cu zambetele. Tu, Suferinta Falsa, felicitari! Esti un Copil al Dragostei!
          Tu...Naivitate, tu esti cea pe care am invatat-o ce este viata. Te-am invatat cum sa te rogi, cum sa plangi si cand e momentul sa faci asta. Tu erai ca un copil al meu care abia vedea lumea. Tot eu ti-am luat lama din sange si te-am dezinfectat cu prietenie. Dar ai plecat, la fel cum ai venit: cu Suferinta Falsa. Ati plecat voi doua, impreuna. Suferinta Falsa e Copil al Dragostei, dar tu....Vantul mi-a soptit ca esti inmuiata in pacat. Vantul te-a asimilat si te-ai facut una cu alcoolul, tutunul, desfranarea si drogul. Felicitari, esti o Sclava a Iadului!
       Eu...Eu. Ma vad asa cum m-am vazut din totdeauna: preocupata de altii. Preocupata de fericirea altora. Uitand de mine si de persoana mea. Daca eu nu eram, Prietena mea nu mai era om cu acte in regula, Suferinta Falsa nu mai era Copil al Dragostei, iar Naivitatea nu mai era Sclava a Iadului. Ma gandesc....Daca scopul meu este sa ma preocup de schibarile altora, nu de ale mele? Eu oare nu ma voi schimba? Voi ramane neschimbata ca piatra, sau voi deveni si eu o particola a vantului?

....


      Ce am vrut sa scot in evidenta in acest text, este faptul ca toti din jurul meu se schimba si pleaca din viata mea, facand un gol mai mare sau mai mic. Este oare corect ce se intampla? Nu e nimic intamplator in viata.
       Vreau sa le spun ca le multumesc fiindca m-au tras in jos, ca sa ma pot ridica mai tarziu. Daca ele nu erau, viata mea nu mai incepea in felul asta. Ce-i drept au mai fost persoane care m-au schimbat. Una dintre ele chiar radical, dar ea nu a observat. Oricum...Va urasc si iubesc in acelasi timp fiindca ati plecat din viata mea. Sper sa va gasiti rostul in viata, cu vantul departe de voi.

Val de agonie

Cine poate spune ce este dragostea? Nimeni. Au incercat multi, dar nu au reusit sa pacaleasca pe nimeni. Multi au incercat sa ne pacaleasca cu filozofia lor, dar ei nu intelg ca acest lucru nu poate fi explicat. E doar o stare. E ca si cum ai incerca sa explici de ce macaitul unei rate nu are ecou.

    Am si eu teoriile mele. Mereu am crezut ca dragostea e ca o groapa fara fund, in care toti au cazut. Nimeni nu a putut iesi. Cand cazi in groapa iubirii esti acoperit cu un val negru pe care scrie, cu lacrimi de sange "Agonie"
      In acel abis esti singur si fiecare isi vede abisul in felul lui. Nu ma intereseaza ce vad ceilalti, ci ceea ce vad eu. Si totusi, nu vad nimic. E totul negru, iar cand cate o culoare se strecoara prin neant, dispare repede. Cand se intampla asta incerc sa rup valul negru, ca pana de corb. Incerc sa inlatur lacrimile de sange de pe el. Incerc sa sap cu fericirea mea, in agonia unei vieti neputincioase. Incerc sa zambesc chiar daca depresia imi sfasie fericirea. In ciuda faptului ca prin valul agoniei se mai sparg bucatile inimii mele ele evdeaza, dar se pierd in timp. Plutesc pana cand ghiata din suflet innebuneste.
       Exact ca mine...plutesc si innebunesc. Rutina zilnica a vietii mele plictisitoare ma obliga sa sper la raza de lumina cu care ma voi saruta si ma va umple cu dulceata ei. Dulceata care ma va ajuta sa ma ridic si sa-mi omor valul agoniei.

Piesa lipsa

Stau incovoiata pe covorul moale. Ma uit in negrul noptii apoi iar in puzzel. Era doar o jucarie primita de la familie, cu ocazia zilei mele de nastere.
Nu era mare chestie. Doar un portret jalnic de al meu. Piele perfecta, ochii albastri stralucitori si par blond, perfect drept.
Aproape tot portretul era complet, numai zambetul nu era. Pierduse piesa, cea mai importanta. Fara zambet nu era nimic. Eu obisnuiam sa zambesc din toata inima, dar ma simteam goala in interior de fiecare data cand o faceam. Stiam ca lipseste o parte din mine, iar eu traiam pentru acea parte.
Acela este scopul vietii mele. Piesa lipsa e motivul durerii mele din piept.

Fantasma viselor mele

Si m-a ridicat mana alba de granit. Am iesit la suprafatan speriata de bratul misterios aparut de nicaieri. Urme rosii de degete mi-au ramas imprimate pe pielea bronzata.
Eram imbracata cu o rochie alba, simpla si lunga. Mangaia malul marii. Talpile lasau urme adanci in nisipul umed. S-au dus. Valul le-a capturat.
Priveam prostita cerul instelat. Atatea stele nu am mai vazut in viata mea. M-am uitat in jur. Eram in fata unei mari. Luna se reflecta in apa. Nu erau valuri. Nici briza nu isi facea simtita prezenta.
M-am intors. Nu mai era nisipul interminabil, ci o campie. Cand am atins iarba, am simtit o furnicatura. M-am ridicat la un metru inaltime. Acum pluteam spre...nimic. Nu am vazut nimic.
Eram ghidata de ceva. Simtul ma obliga sa inaintez. Stiam ca era ceva acolo care ma asteapta.
Am clipit marunt. Nu stiam ce se petrece. NU stiam unde sunt si nici cum am ajuns acolo. Nici de cum ma cheama nu mai eram sigura. Poate Anne sau Sarah...Poate nici nu mai aveam un nume. Nici corp nu mai aveam. Eram doar o fantasma. Poate ca am murit, dar nu era nimeni care sa ma ghideze spre Rai sau Iad. Nimeni nu era in acel ocean pustiu care implora populatie.
Si eu imploram ajutor. Imploram pe...nimeni. Speram doar sa ma ajute cineva. Chiar cand o lacrima mi se prelinse pe obrajii trandafirii o oglinda imi apare in fata. Avea o rama aurita si rotunda. Nu ma reflecta pe mine. Reflecta stele. Mii de stele.