Doar vina mea?

                             

                     De ce acum, cand vorbesc cu tine simt cum imi apuci sufletul cu ghiarele tale si mi-l spinteci lasand un gol? Ma lasi cu o racoare in piept; O racoare ce nu are comparatie. Este o racoare mai rece ca un ghietar. Iar acel suflu de ghiata degenereaza intr-un foc ce urca spre gat, iar buzele mele acum sunt inundate cu foc.
                      Se pare ca stand cu tine am antrenament la plans. Acum nu ma mai innec in sughite, nu mi se mai inroseste nasul, obrajii si ochii, ci doar imi curg lacrimi amare. O schimbare a fost in structura lacrimilor. Acum sunt groase si se impleticesc in ochi si sunt nehotarate: sa cada sau sa nu cada.      
                      Mai tii minte cand totul era frumos? Era usor sa-ti spun ce simt. Acum vorbim aberatii si nu ne mai pasa de noi. Si de fiecare data imi pun in cap sa-ti spun ceea ce vreau, dar chiar cand iti scriu, cand iti vorbesc, cand avem momentul nostru de liniste, trebuie sa pleci si nu mai apuc sa-mi finalizez planul. O fi vre-un semn? Oare ne va desparti ceea ce doresc sa-ti spun?
                      Adevarul este ca te mint. Mint mereu: "Nu am nimic." "Nu despre tine este vorba." Si astea sunt marile mele minciuni? Doar doua? Atunci ce se intampla? Ma mint pe mine, iti spun tie in majoritatea timpului adevarul sau nu iti pasa de mine si nu te interesezi de mine?
                     Uneori am impresia ca devine totul monoton si ca nu mai depasim granitele banalului sau a normalitatii, asa cum obisnuiam sa facem. De ce trebuie sa fie asa? Poate pentru tine conteaza altceva sau altcineva...Dar daca este asa, de ce stai si iti bati joc de mine? Nu sunt o papusa cu care sa te joci mereu. Sau cel putin impresia asta o am...
                      Poate este doar vina mea ca se intampla toate astea. Darling, sunt prea obsedata de tine? Nu te las sa traiesti asa cum doresti? Ei bine, de acum te las in voia ta. Daca ti-am taiat aripile, scuza-ma si lasa-ma sa ti le cos la loc...

Lacrmi incalcite

            Am asteptat finalul acesta luni si luni. Mi l-am imaginat in fel de chipuri. Chipuri malefice, vesele sau doar razbunatoare. Dar nu e asa.
            Adevarul este ca sfarsitul nici nu a venit, fiindca dragostea pe care i-o port este infinita, deci nu va exista un sfarsit. Si totusi, apogeul unei tristeti nemarginite a ajuns la final. S-a intamplat asta cu adevarat? Ingerul meu pazitor s-a rupt de dragostea ce ne-o purtam?
             Lacrimi din Rai au ajuns in sufletul meu. Firea mea urla in interior "Ingeri cu coarne sub aura! Plecati!" Dar au plecat? Poate doar obrajii mei palizi au fost parasiti de acei ingeri, dar sufletul meu este impanzit de demoni care ma sfasie pana ce raman goala, un mort care umbla dupa o raza de care sa se agate.
            Si mai am suflet? Am ajuns sa ma uit in oglinda si sa vad doar o carcasa cu ochii albastri, tenul, fruntea uleioasa si cu un corp urat si tremurand, imbracat in negru. Incerc sa tin un doliu etern pentru moartea celui mai de pret lucru ce s-a nascut din pantecele fericrii :Dragostea.
            Supararea mea indoaie gratiile vietii si evadeaza odata cu un gri nostalgic. Acum vad soarele ca pe cel mai mare tradator, fiindca in momentele in care vreau sa fiu mangaiata de caldura lui, se ascunde de mine in norii care toarna lacrimi incalcite pentru sufletul meu innecat intr-o mare de negura.
            Vad zambetele ca pe niste hoti de fericire. Sunt ca niste ghiare care te asteapta la colt sa sara pe tine si sa te omoare cu o dulceata falsa si cu o caldura provenita de la lumina neoanelor din morga ratacitilor.
            Imi aud rasul fals, care reuseste sa pacaleasca fiintele din jurul meu. Nici nu stiu ce rade in mine: Ironia unei zile care isi bate joc de mine sau doar corzile mele vocale ce tremura mecanic.
            Despartirea de ingerul meu m-a lovit mai grav decat lovitura unui tren vechi ce suiera pe sinele ruginite. Despartirea ce-mi innoada lacrimi incalcite in glas m-a omorat. M-a risipit in valsul mortii mele...

Postari nereusite

            Ca orice om, gresesc si eu :)) Am ras cu lacrimi azi cand am aruncat o privire asupra postarilor mele. Ori sunt greseli de scriere iesite din comun, ori vorbesc mult si prost (marele meu defect)
            Oricum, bloggul acesta trebuia sa-mi reflecte tonul meu confesiv, nu opiniile mele infantile. Am ignorat idealul cu care am pornit la drum :P Vroiam sa incep o poveste de care sa ma tin (desi, cred ca am sa-mi fac blogg special), vroiam sa scriu texte scurte si la obiect, dar care sa reuseasca sa surprinda. Am cateva postari (3, daca nu ma insel) de care sunt mandra, dar restul lucrarilor le-as sterge. Nu ma tine sufletul, fiindca ele cuprind intr-un fel partea mea infantila a sufletului :D Inca dispun de copilul prostut ce am fost odata :P
           In jurnalele mele am mai multe lucrari :-? Ma gandesc sa le transpun pe blogg si sa-mi indrept 'greselile' mele de blogger :)

Creatie

            Multi m-au intrebat ce vreau sa ma fac cand voi fi mare. Am trecut prin visul multor meserii: de la spioni SRI, pana la medici legisti, sfarsind cu creatoare. Nu creatoare de moda, ci creatoare de vieti. Daca va ganditi la mama, renuntati. Nu vreau sa am copii.
            Ma refer la creatoare de povesti. Atribui fiecarui lucru neinsufletit o viata. Ii ofer o sansa la viata. Simt ca asta imi este menirea. Uneori simt ca pielea este carcasa unor cuvinte ce sunt gata sa iasa prin intermediul scrisului.
            Sunt o visatoare incurabila. Ma uit pe geam si vad o frunza care cade. Eu, in maxim un minut, rezum un roman fara sfarsit. Am in minte atatea ganduri care se rotesc si ma tin mereu in viata. E ca un generator de povesti. Seara stau cu ochii inchisi si cu nasul adanc infipt in perna, parca fiind sicriu pentru sufletul meu calator. Imi place sa cred ca in timpul noptii ma transform intr-o hoata de povesti.
            Umblu din vis in vis si fur cate o poveste. Apoi o spun dimineata copiilor mei pe care i-am creat. Am facut dragoste cu imaginatia si au iesit mii de personaje din pantecul meu...

Fost-au si pacatele

          Fost-au zilele frumoase cu tunete si fulgere, Fost-au zilele urate cu soare dulce. Fost-au zilele cu tine...
          Fost-au zilele cand am ras, Fost-au zilele cand am plans. Fost-au zilele cu tine :(
         E pacat ca sticlutele noastre cu vinul unei iubiri s-au crapat cand am tipat. Cand suspinul plansetelor noastre s-a propagat in sticla subtire s-a crapat si mai tare. E pacat ca am incercat sa reumplem sticle goale, crapate si strivite de pumnii urei noastre.
         E pacat ca am incercat sa strang cioburile sticlutei noastre cu elixirul prieteniei. M-am taiat. Si sper ca la fel ai patit si tu. Sper ca amandoua am varsat lacrimi de sange pentru o incercare patetica de a reface o inima care am impartit-o si care nu va mai arata niciodata la fel, Eu am luat jumatatea mea si am ingropat-o intr-o groapa speciala pentru jumatatea mea. Am imbalsamat-o cu sperante si am acoperit-o cu amintiri pe care incercam sa le uit.
         Si au trecut secunde, minute, ore, zile,saptamani si o luna... O luna cat un an. In ultima zi te uitasem. O hotarare pe care am vrut sa o respect. Dar am mers la groapa noastra vrand sa-ti aprind o lumanare. Si cand m-am aplecat sa o asez pe pamant am vazut-o. Printre buruieni era uitata o sticluta. Mica, dar cu peretii grosi si rezistenti.
         Ce era acolo? Un miracol. O scanteie care s-a transformat in foc. Din foc mi-a fost daruita inca o inima. O inima a amicitiei care o impart din nou cu tine.

...........................................


           Stiu ca suna siropos si nu ai sa te hotarasti in a ma crede doar o prietena sau o bisexuala care-ti face poeme. =)) Considera-l miracol de Craciun ;) Atunci s-a intamplat totul. :P