Ce faci atunci cand stomacul iti ia foc? Ce faci atunci cand in gat se strecoara un nod care-ti face respiratia sa se opreasca? Ce faci cand inima se topeste intr-o iluzie de fericire?
     Nimic? Nici eu! Sunt neputincioasa. NU pot ta decat sa privesc cu firul narativ al vietii mele se intinde in ochii mei.
     Dar ce faci cand nu mai pot evolueaza? Nimic? Eu da! Urlu! Sufletul imi implora mila. Incerca sa-mi calmeze sangele ce-mi clocoteste in venele dilatate. Imi ignor sufletul. Inca incerc sa urlu. De ce? Fiindca ma doare! Ma sfasie! Imi face inima sa se sparga in mii de bucatele . Ce fac cand se intampla asta? Incerca sa le adun. Fug dupa bacati din inima mea. Ma aleg dor cu sudoarea care se scurge de pe fruntea mea, incet si agonizant. Ma sterg. Raman  cu fruntea usacata, dar cu mana patata.
     Nu ma aleg decat cu amintiriile frumoase ce au rolul de a te obliga s iei o caramida si sa-ti zdrobesti craniul. Sa simti amorteala unei morti demne de ras. Sa simti cum sangele injectat cu singuratate se purifica odata cu durerea.
     IMi curge cate o lacrima amara. O lacrima care odata a fost dulce. LImba mea se pimba pe la coltul buzelor mele tremurande si albe. Sudoarea ochilor mei cade pe papilele gustative. Nu-mi place. E sarata . Ma stramb, apoi scuip lacrima dizolvata in saliva. Acea gustul singuratatii. UN gust inconfundabil, dulce-amarui. E ca o bomboana acoperita cu sare de lamie.

     Epilogul vietii mele asteapta sa fie turnat in fisur abisului meu. Renunt sa ma mai gandesc la viata. Refuz sa mai zambesc cand de fapt, cad cascade de lacrimi imbibate cu esenta existenei mele. Toata aceasta experienta e atat de amara, si totusi atat de dulce...